Umbrele trecutului lui Tudor

536236_729893460358403_1766605834_n

Alina Maria Photography

Parcă acum sunt în prima zi din clasa a X-a în curtea școlii, nerăbdător să îmi reîntâlnesc colegii. Era început de toamnă dar era un frig de îţi crăpau dinţii în gură. Pe frigul ăla numai de discursuri de început de an nu îmi ardea, însă profii au considerat că nimic nu trebuie să  oprească festivitatea de început a noului an şcolar. Eu şi încă doi colegi de breaslă, unul Tudorel din a XII-a  C, înalt şi brunet de mureau fetele după el numai când trecea pe lângă ele, şi Răzvan, proaspăt aterizat la liceu în a IX-a G, ne-am sustras acestui ritual de spălare pe creier în masă şi am mers să fumăm şi noi o ţigară, că doar na, era frig.

Răzvan avea capul mare şi ochelari de tocilar, dar era cel mai idiot om pe care îl cunoşteam (era atunci, acum e mare proprietar de fermă în Dolhasca şi face o grămadă de bani), dar chiar şi aşa, idiot şi urât cu părul lui creţ de ajunsesem să îl poreclim Oaie Belgiană, avea mai mult succes la fete decât mine. Era „băiat cuminte”, chipurile, şi fetelor le plac băieţii cuminţi.

Am ajuns în spatele blocului de vizavii de şcoală şi Tudorică a făcut cinste cu ţigările.

– Auzi mă, Belgianule, îi spune el lui Răzvan după ce îi dă ţigara, dar ce ar spune gagicile alea cu care te tot lauzi dacă ar afla că băiatul lor cuminte fumează cu golanii la 38?

38 era numită zona aceea de după bloc unde veneau toţi ciudaţii să fumeze în pauze sau în ore, nu ştiu de ce îi spune aşa, dar nu cred că mai era cineva în toată şcoala care să ştie. Tudorel a pretins mereu că o știe și că o să mi-o spună într-o bună zi.

– Lasă măi Tudorele, că nu află.

– Punem pariu? Răzvan s-a uitat chiorâș la amicul meu să vadă dacă joacă la cacealma sau e pe bune.

– Nu pariem mă nimic că mă duc înapoi, e prima zi, să nu creadă diriga că-s chiulangiu de profesie, spune când îi vede figura serioasă şi lasă ţigara, spălând putina de ziceai că nici n-a fost acolo.

Tudorel era mentorul meu încă de când am ajuns la liceu şi am încercat să o combin pe gagică-sa. După ce mi-am luat bătaie de vreo 4-5 ori şi încă nu m-am potolit, lui i sa părut interesant tupeul meu şi de atunci m-a luat sub aripa lui. Avea toate calitățile unui mentor, cucerea femeile pe bandă rulantă, era premiant şi olimpic şi pe deasupra mai era şi golan respectat în cartier. Cea din urmă calitate a fost principalul motiv pentru care am ales să îi devin discipol. Voiam… nu voiam, ascultam de el, şi dacă nu ascultam luam o bătaie de nu mă mai ridicam o săptămână. Prima dată m-am răzvrătit şi a doua şi a treia şi tot aşa până am pierdut şirul bătăilor primite. De la un timp mă cumințisem şi eu, că doar na, ce aveam să fac?!

Lui Tudorel îi datorez aproape totul, a făcut om din mine. Când intrasem la liceu nici să citesc bine nu ştiam, eram un sac de hormoni disperat după fete, care nu erau de nasul meu, şi după golănii. Furam banii din geanta maică-mii şi îi dădeam pe ţigări, asta până într-o zi când m-a prins. Nu, nu mama, ci Tudorel. Mi-a dat o bătaie de am fost leşinat vreo 2 ore, dar asta a fost înainte de clasa a X-a. Atunci eram deja dresat şi suficient de ascultător ca să nu mai iau bătaie.

Nu ştiu la ce mă gândeam atunci, dar Tudorel topise ţigara de parcă era îngheţată şi afară erau 40 de grade, în timp ce eu nu eram nici la jumătate. Nu a spus nimic, doar a aşteptat sprijinit de bloc şi cu mâinile în buzunarele blugilor lui spălăciți să termin. Privea cerul, mereu am crezut că era nebun şi că atunci când priveşte cerul el doar cade în nebunia lui, dar nu i-am spus niciodată.

Terminasem de mult timp ţigara, dar nu voiam să îi vorbesc, îmi era frică de el cel nebun, mai avusem câteva discuţii cu acea jumătate a lui şi nu aveam dispoziţia necesară pentru încă una atunci. Au trecut 15 minute, au trecut 30, a trecut aproape o oră şi el tot privea cerul.

– Mă Tudorele, vrei să te las? şi-a coborât ochii la mine şi m-a privit surprins. Nu o să uit niciodată privirea aia, privirea care îmi confirma bănuiala că el era nebun. S-a uitat de parcă nici nu ştia că sunt acolo, de parcă nici nu mă recunoştea.

Nu a trecut mult însă şi expresia lucidă i-a revenit, ochii tulburi s-au limpezit sub sprâncenele uşor încruntate. Cu calmul lui specific şi fără să spună ceva, a pornit spre şcoală, a făcut cam 20 de paşi şi s-a oprit, nu s-a întors, dar ştiam că mă aşteapta să mă mișc și să îl urmez.

Ciudatul episod m-a tulburat prea tare şi aveam de gând să cer explicații pentru faza aia după ore, doar că atunci când am intrat în clasa mea nu a mai fost nevoie.

Noua mea dirigintă, cea care o înlocuise pe cotoroanţa de Popovici, hoașca bătrână care nu te auzea nici dacă foloseai megafonul, baba care lăsa corigenți peste corigenţi, femeia care îţi mânca zilele şi te făcea să blestemi faptul că română e disciplină obligatorie.

Nouă mea dirigintă era Yeva Petrov, o moldoveancă abia ieşită de pe băncile facultăţii de litere, frumoasă şi blondă cu aspect de rusoaica crescută în provincie. Yeva, marea decepție în dragoste a amicului meu Tudor…

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Umbrele trecutului lui Tudor&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s