Portretul lui Dorian Gray – Recenzie

757full-portretul-lui-dorian-gray-cover

Autor: Oscar Wilde

Titlu original: The Picture of Dorian Gray

Anul apariției: 2008

Citate: Portretul lui Dorian Gray

Editura: Univers

Nota: 5/5

DESCRIERE

Un roman perfect a cărui frumusețe insolentă închide în ea tot farmecul echivoc al autorului său. Pentru Oscar Wilde, acest dandy efeminat, răsfățat al saloanelor pentru inteligența sa scăpătoare și ostracizat de lumea bună în ultimii lui ani de viață, singurul păcat de neiertat este prostul gust. Celelalte se mai pot negocia. Misterul portretului care se urâțește cumplit și îmbătrânește în locul lui Dorian Gray, până când depravatul său model își pierde viața încercând să distrugă tabloul, ascunde singura credință statornică a lui Wilde – în autonomia artei. Dar și o dureroasă nostalgie după propria sa puritate pierdută.

 

Încă o carte clasică care m-a fascinat în totalitate. Portretul lui Dorian Gray nu e un roman simplist sau mediocru, este o carte care în ciuda faptului că are un caracter insolent, te fascinează tocmai prin aura de mister și de interzis. Vulgaritatea este doar un cuvânt de reclamă în cazul acestei opere pentru că e o vulgaritate atractivă.

În principiu este vorba despre tipul ăsta, Dorian  Gray, care se mută de curând la Londra. Aflăm destul de repede despre povestea mamei sale, o femeie extrem de frumoasă care s-a căsătorit din iubire cu cineva nedemn de statutul familiei ei. Tatăl său se crede că a fost ucis pe când mama sa a murit la scurt timp după naștere, el rămânând astfel în grija bunicului care punea pe umerii băiețelului povara morții fiicei lui.

Odată ajuns la Londra începe o perioadă de continuă schimbare, doar că această schimbare este atât de gradată încât nici nu îți dai seama când anume devine de nerecunoscut. Cel mai mare avantaj al lui Dorian îl constituie frumusețea sa. Frumusețea îl face să fie remarcat de un pictor (Basil) care, atât de fascinat de înfățișarea lui, face o pasiune pentru Dorian desăvârșindu-și arta prin construirea portretelor acestuia. Pasiunea devine obsesie, iar Basil îl pictează din ce în ce mai des, solicitându-i acestuia să-i fie model. Lucrurile iau putin avânt în momentul în care Lordul Henry Wotton apare în peisaj. În fapt, cartea începe chiar cu acest tablou, în care Lordul Henry Wotton este în vizită la bunul său prieten Basil vorbind cu el despre lucrările sale în care chipul lui Dorian era subiectul principal.

Lordul Henry este un predicator, un filozof nonconformist al acelei perioade. Un radical și un cinic incurabil, iar pentru el Dorian reprezintă lutul din care poate construi vasul perfect conform viziunii sale. În timp ce Basil făcea ultimile tușe ale unui portret în mărime naturală, Lordul Henry îi predica cu însuflețire lui Dorian care, atât de fascinat de aceste idei și învățături, era absorbit în totalitate.

Atunci când portretul este gata, Dorian, cu minte amețită și răscolită de atâtea idei și teorii, se îndrăgostește de propria sa imagine devenind gelos pe neperinitatea lucrării lui Basil. Într-un moment de maximă mâhnire, Dorian face pactul faustic fără ca măcar să îsi dea seama, astfel portretul îmbătrânește și ia asupra lui toate semnele pacatelor lui Dorian, pe când originalul rămâne neschimbat.

De aici lucrurile devin palpitante. Luăm parte la distrugerea sufletului protagonistului. Pare că Dorian a intrat într-o nebună încercare de anihilare a sufletului său. Deşi tulburat de schimbările ce apar pe tablou, el continuă să ducă o viaţă guvernată de plăceri şi păcate. Păcatele îl fac să se simtă viu, plăcerile îi gâdilă simţurile. El devine tot ceea ce Lordul Hanry nu a avut curajul să fie, doar că la un moment dat lucrurile scapă de sub control. Dorian începe să aibă propriile sale teorii despre viaţă şi plăcere la fel de radicale, însă privite din perspectiva unui om meschin şi orbit de propria frumuseţe.

Treptat Dorian Gray devine răul pur. Îşi supune sufletul la un supliciu repetitiv şi devine prototipul absolut al hedonismului. Timpul trece dar el rămâne neschimbat la chip, doar atitudine şi stilul său suferind modificări până în punctul în care acest personaj ajunge un veritabil dandy. Societatea începe să îl excludă, dar nu pare să îi pese. Blestemul păcatelor trecute îl ajung şi îl conduc la noi păcate, mai mari şi mai îngrozitoare.

Cartea a fost un deliciu de la un capăt la altul. Povestea acestui Narcis care şi-a vândut sufletul pentru tinereţe şi plăcere a fost fascinantă. Oscar Wilde a surprinsatât de bine trăsăturile hedonismului şi le-a concentrat atât de tare în acest emblematic personaj încât a dat naştere unei poveşti tulburătoare.

Să urmăreşti evoluţia lui Gray, ascensiunea şi decarea… nu am cuvinte suficiente. La început el este prezentat că un adolescent timid, tânăr, inocent. Puritatea sufletului sau se vedea pe chipul lui atic – construind o paralelă cu finalul observăm că, în mod involuntar, deşi ni se spune că faţă lui Dorian este aceeaşi, noi ni-l imaginăm altfel. Ascensiunea reprezintă momentul de maximă intensitate când ni se permite să asistăm la degradarea sufletului. De la inocenţa şi puritatea iniţială ajungemla răutatea absolută şi cruzime.

Spre final cartea ne da o lecţie importantă. Dacă vrem să ne vindem sufletul să nu o facem pentru plăcere şi pentru tinereţe, într-un final ne vom plictisi şi vom ajunge să fim scârbiţi de toate acestea. Unele lucruri sunt frumoase doar pentru că sunt trecătoare. Sunt speciale doar pentru că le poţi face doar pentru o scurtă perioada.

În concluzie cartea a fost excepţională. Mi-a redeschis apetitul pentru cărţile clasice. Stilul de scriere a fost atât de captivant, iar povestea în sine atât de originală şi de atractivă, încât mi-am amintit cât de frumoase sunt cărţile vechi. Mă întreb unde e portretul cărţii ăsteia şi cât de urât arată? Câte păcate o fi comis şi câte minţi o fi revelat? Pentru că în ciuda faptului că a trecut mai bine de un secol, cartea este la fel de frumoasă, nicidecum învechită şi în niciun caz nu îşi trădează adevăratele secrete.

Merită citită, ştiu că este o carte controversată şi că mulţi spun că ar fi plictisitoare, părerea mea este că aceste acuzaţii sunt nefondate. Cartea este sublimă, iar stilul autorului – cel puţin în cazul meu- nu plictiseşte deloc.

Va recomand cartea, este ceva ce se citeşte repede şi este şi ceva ce te învaţă multe lucruri despre adevărata frumuseţe.

Cei care au citit cartea ce spun? Se încadrează în categoria celor care o adoră sau a celor care spun că a fost mediocră?

Până ne recitim, spor la citit.

Reclame

3 gânduri despre &8222;Portretul lui Dorian Gray – Recenzie&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s