Grădina cu privighetori (23.04.2016)

Grădina cu privighetori

de Aleksandr Blok

Pe la ceasul refluxului, vara,
Eu sparg pietre pe fundul mâlos,
Şi asinul le poartă povara
Pe-al lui greabăn trudit şi mâţos.

Duceam pietre spre calea ferată,
În grămezi le aşezam şi apoi
Către ţărm ne-nturnam şi de-ndată
Şi asinul meu rage vioi.

Fericit că de-acum nu-l apasă
Pe grumaz un samar nemilos,
Şi că-n preajmă va fi să ne iasă
O grădină cu duh răcoros.

Pe zaplaz trandafirii-n văpaie
Risipesc şi parfum şi culori
Şi se-aud murmurate pâraie
Şi vrăjitele privighetori.

Pe la poarta grădinii când trece
Rage iar bietul meu urecheat
Şi pe-alei cineva ne petrece
Fredonând, chicotind pe-nfundat.

Eu atunci îl zoresc pe cărare
Dar privesc cu ochi tulburi şi beţi
Cum pe ţărmul stâncos ard de soare
Se coboară albastrele ceţi.

2

… Şi se mistuie ziua fierbinte
Şi se arată întunericul greu
Şi se miră asinul cuminte
‘’ oare ce e, stăpâne al meu?’’

De năduf mi-este mintea ca-n ceaţă?
Sau un vis plin de neguri mă ia?
Că visez, tot mai mult, altă viaţă…
Poate a mea, poate nu chiar a mea.

Şi, ce-aştept, clătinat ca de vânturi,
În bordeiul cu strâmţi căpriori,
Îngânând neştiutele cânturi
Din grădina cu priveghetori?

O, al vieţii blestem ocoleşte
Locu-acela de mari reverii
Unde-o rochie albă foşneşte
Licărind printre pâcle-albastrii.

Seri de seri, tot mai mult întârzie,
Lângă-naltele porţi, paşii mei
Şi mă îndeamnă mai mult şi mă îmbie
Şi rotirea şi cântecul ei.

Şi mă cheamă mereu melodia
Ce-o ascult de evlavie mut
Şi surprind că-ndrăgesc nostalgia
Şi un gard ce nu-i încă trecut

3

Obosit aţipeşte asinul.
Ranga zace zvârlită sub stânci.
Şi stăpânul îşi uită căminul
Pe cărările nopţii adânci.

Drum bătut şi alte dăţi, prin pietroaie…
Dar acum, şerpuind, tăinuit,
Spre grădina cu limpezi pâraie
Şi cu zidul de ramuri umbrit.

Cât de grea e povara iubirii !
Ore trec, şi-al lor şir este lung.
Rouraţi şi ţepoşi trandafirii
Îndoielnicul gând mi-l străpung.

Că va fi? Osândire? Răsplata?
Şi voi fi înăuntru lăsat,
Dacă astăzi din drum m-oi abate
Şi în poarta grădinii-am să-ţi bat?

Ce bizar un trecut se înmormântă.
Nu mă întorc la ce-am fost şi-am robit !
Fiindcă inima mea îmi cuvântă
Că-n grădină sunt oaspe dorit!

4

N-a minţit. Adevăru-mi grăise.
Se-mplini întru totul al meu vis.
N-am bătut, ci chiar ea îmi deschise.
Poarta grea, numai ea mi-a deschis.

Printre crini, pe alei răcoroase
Clipociră izvoarele lin,
Triluiră în noapte duioase
Cântăreţele în ram de arin.

Şi brăţări zornăiau lepădate,
Şi mai vii ca în searbădu-mi vis,
Desluşeam şi poieni fermecate
Şi grădini de supreme paradis.

Mă-îmbata şi-o licoare de aur,
Mă topea şi-un foc viu, auriu,
Că-mi uitam de stâncosul cocalur
Şi de bietul meu asin din pustiu!

5

Între ziduri de flori revărsate
Din trecutul amar am fost smult.
Dar ce pasăre-n trilul ei poate
Să acopere al mării tumult?

Şi nelinişti pătrunse-n cântare
Mi-au adus vuietarea deplin
Dinspre ţărm, şi văzui drumul mare,
Şi pe drum ostenitul asin.

Din căldura culcuşului dulce,
Cuprinzându-mă-n braţele ei,
Ea vrând capul pe pieptu-mi să-şi culce,
Mă întrebă: ‘’ Iubitule, ce-i? ‘’

Ce zorit îmi trăiesc fericirea !
Iară sufletul meu tulburat
N-ar voi, dar aude vuirea
De talaz ca un semn depărtat.

6

M-am trezit de cu zori dimineaţa
Nu mai ştiu, în ce zi m-am trezit,
Şi ea doarme c-un zâmbet pe faţă
Ca şi cum m-ar visa fericit.

Îi privesc voluptoasele ploape.
E frumoasă că pruncii când dorm.
Dar tresar. Aud fluxul pe-aproape
Şi răsufletul lui uniform.

Şi-am deschis şi fereastra-nspre mare
Şi-mi păru, din albastrele ceţi,
Că aud dinspre larg o chemare,
Ca un răget prelung, de tristeţi.

Iar ecoul de cruntă durere
Se se înfipse în mine tăcut.
Ea doarme şi visa mângâiere.
Ea dormea… Şi-am plecat neştiut.

Am sărit peste garduri, în goană
Tulburând neclintitele foi.
Trandafirii cu ghimpii-n hârjoană
Ar fi vrut să mă tragă-napoi.

7

Drumul, scurt altădată, îmi pare
Nesfârşit de amar şi de greu.
Dar coliba pe unde mi-e oare?
Şi pe unde-i tovarăşul meu?

Ori, cumva, rătăcit-am prin ceaţă?
Ori de mine-o fi râs cineva?
Că nimic nu se vede în faţă.
Din ce-a fost decât stânca. Doar ea!

Numai tufa de vânturi zburlită
Lângă ţărmul pietros şi schilav.
Şi mă-mpiedic de-o rangă zvârlită,
Ruginită-n nisipul jilav.

Şi-apucând-o puternic, în mână
(ori visam? Poate încă visam?)
Am izbit-o în stânca bătrână
Cum pe vremuri mereu o izbeam.

Dar acolo, sub pietrele dure,
Unde-n ochiul de ape, străfund.
Mişunau caracatiţe sure,
Se ivi numai crabul rotund.

Şi alt crab răsări de îndată
Şi cu cleşti desfăcuţi şi vâlvoi,
S-au urcat pe nisip să se bată,
Şi să piară-n nisip amândoi.

Iar pe drumul de odinioară,
Unde-altcând eu aveam un cămin,
Am văzut un alt om cum coboară,
Cu o rangă-ndemnănd alt asin.

tumblr_o5xhle45xj1u4xss5o1_1280

Anunțuri

Un gând despre &8222;Grădina cu privighetori (23.04.2016)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s