Jurnalul pierdut al lui Don Juan – Recenzie

douglas-carlton-abra-jurnalul-pierdut-al-lui-don-ju-humanitas-2007-l-200785-299x299

Autor: Douglas Carlton Abrams

Titlu original: The lost diary of Don Juan

Citate: Jurnalul pierdut al lui Don Juan

Anul apariției: 2007

Editura: Humanitas

Colectia: Raftul Denisei

Nota: 5/5

Cartea este primită pentru recenzie de la: Târgul Cărții

Descriere

Sunt vremuri tulburi în Sevilla Secolului de Aur. Pănă şi strălucirea bogăţiilor care împovărează corăbiile sosite din Lumea Nouă păleşte la umbra ameninţătoare a Inchiziţiei. Viaţa trăită în luxură şi moartea căutată înadins cu ascuţişul spadei sunt firele îngemănate din care se ţese destinul omenesc. În ceaţa înşelătoare a acestui ev decadent se naşte Juan Tenorio, copil din flori părăsit în hambarul unei mănăstiri. Maicile îl cresc în taină, la adăpost de ochii lumii neiertătoare, şi de la ele învaţă să venereze femeia, piatra de temelie a creaţiei lui Dumnezeu. Nu-şi doreşte altceva decăt să ajungă preot, însă o dragoste interzisă îl sileşte să fugă în lume, să-şi găsească drumul. Destinul îi bate la uşă sub chipul maleficului marchiz de la Mota, de la care Juan deprinde rafinata artă a seducţiei. Dar, cănd o femeie cu păr unduitor şi ochi migdalaţi le tulbură sufletele amăndurora, viaţa devine un joc fără reguli. Patima dezlănţuită îl îndeamnă pe marchiz la trădare, iar Don Juan, îndrăgostit pentru prima oară în viaţă, e învinuit de păcatul capital al desfrânării şi azvârlit în tainiţele Inchiziţiei. Dumnezeirea îşi află lăcaşul în trupul femeii, iar plăcerea e la fel de sfântă precum suferinţa, le răspunde el torţionarilor. Îl va salva crezul statornic în iubire de ameninţarea morţii?
Un roman superb, despre tainele sufletului omenesc sfăşiat între iubire şi dorinţă.”

Un roman extraordinar din cauza căruia m-am trezit în imposibilitatea de a găsi cuvintele potrivite cu care să încep această recenzie. Ca o mică comparaţie, ca să vă arăt cât de specială este această carte, o să vă spun că mi-a plăcut de 100 de ori mai mult decât Academia Vampirilor… iar cine urmăreşte blogul de ceva timp sau mă ştie de pe fb, ştie şi că eu sunt super disperat după seria aia.

Revenind la Jurnalul pierdut al lui Don Juan o să vă spun câte ceva despre acţiunea cărţii. În Sevilla (oraș din Spania) din a doua jumătate a secolului XVI îl găsim pe Juan. Toată lumea îl ştie pe Juan (care, pentru aia care nu au auzit până acum de el, se citeşte „Huan”) celebrul seducător. Subiectul central al atât de multor mituri. Un personaj emblematic pentru istoria mitică a Spaniei.

Ei bine, acum că am clarificat şi ne-am asigurat că toată lumea ştie cine e Juan (şi cum se citeşte) a venit timpul să îl cunoaştem mai intim, să trecem de dimensiunea lui mitologică şi să găsim un om. O persoană care să se plieze atât de bine pe rolul său de legendă încât să te facă să te întrebi de ce nu te-ai născut în aceeaşi perioadă cu el.

Suntem puşi faţă în faţă cu un jurnal – după toate presupunerile aparţinându-i chiar celebrului libertin – care ne înfăţişează aproximativ o luna din viaţa lui. Dar nu orice lună, o simplă perioada de timp aleasă aleator din viaţa lui, ci cea mai importantă lună pe care a trăit-o până atunci. O perioadă de timp în care se produc schimbări care nu s-au produs în ani de zile.

Suntem părtaşi la aventurile lui, la ingeniozitatea de care dă dovadă atunci când doreşte să pătrundă în itacurile doamnelor, ne este prezentat oraşul şi doctrinele care circulau pe străzi la vremea aceea, ne este prezentată inchiziţia şi viaţa bogaţilor comparativ cu cea a săracilor. Cel mai interesant lucru care a putut fi citit nu într-un capitol sau într-o pagină, ci în diferite propoziţii şi dialoguri împrăştiate peste tot prin carte, a fost filosofia proprie a lui Juan. Un om cu o concepţie despre viaţă fascinantă. Un om care deţine cele mai interesante idei şi care le argumentează în cel mai logic mod posibil.

Ce am apreciat încă de la începutul cărţii a fost Nota editorului care avea scopul de a da sentimentul de unicitatea. A îmbrăcat foarte frumos toată această poveste într-o mantie de real şi a vorbit despre nu ştiu ce manuscris care a apărut misterios la editura lor iar ideea aceasta de ambiguitate – ştii sau nu ştii dacă manuscrisul e pe bune – te incită foarte mult şi sporeşte curiozitatea. A creat o poveste în jurul poveștii din carte.

După Nota editorului avem o hartă a Sevillei cu câteva puncte mai importante pe care le găsim în carte notate pe ea. Mi-a plăcut ideea hărţii pentru că te ajută foarte mult să vizualizezi lucrurile, şi o să vă spun mai târziu cât de interesant este să putem face asta atunci când citim această carte.

2

După hartă începem să citim efectiv din jurnalul protagonistului. În primele câteva pagini facem cunoştinţă cu el, ne vorbeşte puţin despre conceptul lui, despre hotărârea să statornică de a nu se căsători şi de a nu avea moştenitori. Apoi sunt câteva pasaje care ne arată, în mod indirect, cât de absurdă şi abuzivă era inchiziţia.

Îmi place antiteză început-final. La începutul cărţii Juan este total dedicat plăcerii, este devotat trupului femeii şi nu sufletului ei, pe când la final toate concepţiile lui şi tot ceea ce credea despre lume se schimbă radical. Dacă în prima parte poate argumenta toate alegerile lui. Ne explică de ce trebuie să venerăm femeia, de ce trupul ei trebuie ridicat în slăvi şi de ce alege să rămână necăsătorit, în momentul în care îşi dă seama că nu mai are aceleaşi convingeri nu ne dă decât nişte argumente slabe. Prea puțin conturate, de genul unor comparaţii uşor ideatizate şi aduse în planul concretului doar de obiectele banale, dar palpabile, pe care le foloseşte ca termen de comparaţie:”Patima fără dragoste, înţeleg acum, nu e mai bună decât condimentele fără carne, decât gustul fără mâncare.”

Juan este unul dintre cele mai inteligente personaje cu care am avut de-a face până acum. El alege să îşi ţină cuceririle pentru el văzând mai degrabă frumuseţea tainei decât a laudei şi tind să fiu de acord cu el întru-cât: „—Neprihănirea unei femei este prea preţioasă pentru a fi jertfită pe altarul gloriei unui bărbat.” Totuşi nu am putut să nu mă gândesc la condiţia nefericită a lui Juan. Un asemenea seducător să nu poată simţi gustul propriului său medicament. Să nu poată fi sedus. E un lucru pentru care ar trebui să fie invidiat şi compătimit în acelaşi timp.

Nu ştiu de care parte trec acum, dar îmi asum în totalitate ceea ce urmează să spun :). Trecând de dimensiunea vulgară a faptelor lui (şi o să revin la asta puţin mai târziu) trebuie să recunosc că nu am văzut niciodată ceva mai fascinant într-un bărbat care se duce la curve decât ce am văzut în Juan. Încă nu îmi dau seama care e secretul tipul, dar cred că e însăşi secretul. Deşi e un jurnal el ne rămâne, de la început până la final, o mare şi nedesluşită enigmă.

Legat de vulgaritate, am spus anterior că dacă trecem „de dimensiunea vulgară”… vreau să spun că în fapt nu prea este nimic de trecut. Este greu de crezut că o asemenea carte, care poate scandaliza o societate chiar şi în secolul XXI poate să nu fie vulgară, dar nu e. Aveţi încredere în mine. O să vedeţi că e mai multă artă între paginile acestei cărţi decât vulgaritate. Dacă vrei vulgaritate citeşte Nora Roberts, E. L. James sau Mary Jo Putney, dar nu citi cartea asta că o să fii dezamăgit.

Ce am mai sesizat la această carte, şi acum o să va rog să vă amintiţi de harta despre care vă spuneam că se găseşte la începutul cărţii, este faptul că are nişte imagini foarte plastice. Creează acel efect de film în capul tău. Foarte… foarte bine descrise scenele. Cel mai bun stil de scriere de la Alexandre Dumas încoace. Nişte imagini vizuale foarte puternice.

Pentru că vorbim totuşi de o perioada în care încă mai există inchiziţie iar păcatul era pedepsit prin tortură, dacă ne gândim puţin la ce făcea Don Juan nu ne este greu să ne dăm seama că el era puţin certat cu legea şi cu inchizitorul în mod special. Aşa ajungem la un alt lucru care mi-a plăcut extrem de mult, şi anume interpretarea Bibliei şi a credinţei în general care ne arată că fiecare epoca are trăsăturile ei definitorii. În copilărie Juan a fost abandonat la o mănăstire unde a stat până în adolescenţă dar ceea ce este interesant e că el îşi argumentează purtarea folosindu-se de textele din Biblie, ceea ce îl scandalizează peste măsură pe inchizitor. În principiu este o carte despre plăcerile şi poftele trupului în relatia lor de antiteză sau de simetrie (depinde a cui ideologie ţi-o însuşeşti) cu credinţă.

O altă problematică ar fi cea a sufletului. Îmi place când găsesc în cărţi ideea şi nevoia omului de a poseda sufletul altui om. Un colecţionar de suflete va fi întotdeauna un personaj fascinant. La care se mai adaugă şi dialogul foarte bine condimentat, savuros de urmărit şi pictat în nişte nuanţe care te absorb cu totul în miezul lucrurilor.

Cel mai mare amant din toate timpurile, un nobil slujitor al femeilor aflate în nevoi. Am sesizat ceva la un moment dat. Între evenimentele care s-au întâmplat în ziua respectivă sau cu o zi înainte mai găsim şi povestiri din viaţa îndepărtată a lui Don Juan, despre copilăria lui, aşa aflăm la un moment dat cine e mama lui. Nu o să vă spun numele pentru că ar fi un spoiler uriaş, dar o să vă spun că ea a fost o damă de companie pentru a putea susţine, oarecum anemic, afirmaţia că Don Juan este de fapt o (numele mamei lui) în devenire.

Finalul m-a distrus. A fost acel gen de final care transmite prea multe emoţii. Nu ştiu ce să spun. Finalul a fost oarecum neaşteptat şi într-un fel puţin nedrept. De fapt cred că am sesizat o uşoară urmă a ideii de providenţă (un fel de Karma de azi). Era la un moment dat un pasaj în care Don Juan a trecut limita şi a făcut ceva ce nu ar fi trebuit. Ceva ce ar fi trebuit să se abţină să facă din mai multe motive iar cumva dacă nu ar fi făcut acel lucru nici finalul nu ar fi fost cel care a fost :)) E o relaţie cauză- efect foarte interesantă de studiat aici 🙂

Un singur lucru m-a enervat la culme. Erau în carte tot felul de termeni spanioli care pur şi simplu mă scoteau din sărite uneori şi tot trebuia să îi caut pe net iar când am terminat cartea am văzut că toţi termenii erau explicaţi la final şi eu eram ceva gen -_- păi de ce puii mei nu ai zis de la început că am termenii la final. Voiai să ghicesc sau să încep de la sfârşit că să îi văd?

Oricum. Cartea a fost prea magnifică că să mă mai plâng. Absolut superbă.

„Don Juan Tenorio, Duce al Aleanului şi Cuceritor al Fecioarelor, Nevestelor şi Văduvelor, Cel Mai Înfocat Amant din Toate Regatele Spaniei şi din Toate Provinciile Imperiului Spaniol.”

Până ne recitim, spor la citit 🙂

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Jurnalul pierdut al lui Don Juan – Recenzie&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s