Diavolul se îmbracă de la Prada – Recenzie

diavolul-se-imbraca-de-la-prada_4116_1_1341832843

Autor: Lauren Weisberger

Titlu original: The Devil Wears Prada

Citate: 

Anul apariției: 2003

Editura: Poliron

Colectia: Chic

Nota: 2/5

Cartea este primită pentru recenzie de la: Târgul Cărții

Descriere

Romanul care stă la baza filmului cu același nume, în care Anne Hathaway îi dă replica legendarei Meryl Streep.

„În acest roman spumos, Lauren Weisberger, care și-a facut ucenicia la celebra revistă Vogue, descrie cu mult umor chinurile eroinei, terorizată de sefa ei – diavolul în persoană. Păzea, șefi tiranici! Nici nu știți când angajații se pot răzbuna!”
Booklist

Diavolul se îmbracă de la Prada este o carte de un comic nebun. Și, mai ales, plină de bîrfe și de mondenități!”
Publishers Weekly

„Lauren Weiberger a scris o irezistibilă comedie neagră, inspirată din culisele marilor reviste de modă.”
Library Journal

Doamne apară şi păzeşte de aşa cărţi. Nici în cel mai al dracu lagăr de concentrare nu poţi suferi aşa chinuri, cel puţin nu intelectuale.

Pe o scară de la unu la Luceafăr, cartea asta e meduză. Nu ştiu să vă spun exact ce a fost în neregulă cu ea, adică începutul a fost supe ok pentru că eram entuziasmat din cauza ei şi pentru că văzusem filmul şi eram: oau, asta o să fie mişto. Dar apoi am început să citesc şi dădeam pagină cu pagină şi apoi luam o pauză şi iar mă apucam de ea după care încă o pauză de o zi sau două.

Să vă spun despre ce e vorba mai întâi. O avem pe Andrea (alias Andy) care se află (deși este în NY) în situaţia oricărui român absolvent de facultate… nu are de lucru. Da mai multe interviuri la diferite reviste în speranţa că o să capete ceva experienţă de pus la dosar sau că o să fie chiar remarcată de cei de la cunoscutul ziar The New Yorker unde ea visează să ajungă să scrie articole. Aici lucrurile merg repede, ea ajunge să lucreze la o revista de modă (ceea ce e cam aiurea având în vedere că şi un sac de rafe ar fi mai elegant decât ceea ce poartă ea de obicei) ca asistenţă pentru o tipă pe nume Miranda Priestly – care după toate aparenţele e cel mai tare redactor de la o revista de modă arhicunoscută al cărei nume începea cu R dar pe care l-am uitat şi care e în același timp cea mai sărită de pe fix şefă. Ciudat sau nu, ea e personajul meu preferat.

Simţeam cum Andrea era practic îndoctrinată cu ideea că Miranda este un Dumnezeu al modei în viaţă şi am asistat la tot procesul asta de instruire care mi s-a părut bizar având în vedere că se dădea peste cap să execute un ordin neclar din partea şefei ei ajutată de fosta asistentă, Emily… simt că vă pierd aşa că vă dau un exemplu: Miranda voia să îi fie livrată o fustă în Reublica Dominicană… ok, nimic ciudat până aici, poate puţin excentric dar totuşi se poate întâmpla. Acum ajungem la partea în care vă spun că Miranda a spunat şi a spus : „O să am nevoie de o fustă.” … şi atât. Păi ceapa mamii ei de fustă, nici nu vă zic că vreo 10 pagini am stat la nenorocita aia de fustă. Cred că agenţii FBI ar fi geloşi pe fetele astea, serios. Au analizat, s-au gândit unde s-ar putea să poarte fusta, cu ce haina mai avea pe acolo cu care ar fi putut să o asorteze, ce material, ce lungime, ce curea. Au pus un întreg departament să le trimită o grămadă de fuste din care au ales ele una… nebunie frate. Dar astea sunt părţile care de fapt mi-au plăcut :))

Pe lângă asta a mai fost și o fază care îmi scotea peri albi. Un fel de laitmotiv al cărții. Toți obișnuiau să îi spună lui Andrea replica asta: „Un milion de fete ar face moarte de om pentru slujba ta”. – și asta când de fapt slujba ei era foarte nasoală.

Şi cam asta e tot. Andrea trecând prin diferite cerinţe, executând diferite ordine, învăţând să se îmbrace şi ea ca un om normal cel puţin şi distanțându-se de prieteni din cauza faptului că nu mai avea timp de ei. Probabil că înţelegeţi de ce nu m-a fascinat atât de mult cartea asta. Adevărul este că nici filmul nu promitea mai mult, adică am văzut deja că era vorba doar despre ea făcând treburi pentru şefa ei, dar e prea mult. Cartea asta, monstrul ăsta de carte, de 550 de pagini ar fi încăput lejer în vreo 300(?) hai 350 să nu tai prea mult. Adevărul este că descrierile au fost prea lungi, prea greoaie şi prea fără sens de multe ori, iar un lucru care m-a deranjat în mod deosebit a fost faptul că a dat nume de firme şi de celebrităţi. A fost cu adevărat un roman monden în adevăratul sens al cuvântului, doar că nu i-am văzutut utilitatea practică. Pur şi simplu îţi pierdeai timpul citind toate acele nume şi branduri. Ok, înţeleg că scrii câteva că să arăţi cât de şmecher se îmbracă oamenii din clădire, dar a nu fă asta în modul ăsta mult prea ostentativ (se poate? adică e corectă formularea asta „mult prea ostentativ”? Nu ştiu, dar vreau să subliniez ceva, înţelegeţi voi). Aveam la un moment dat o jumătate de pagină doar cu branduri, parcă le făcea reclamă, serios acum.

În orice caz. V-am spus despre stilul de scriere. A fost unul greoi, încărcat, etc. Legat de partea tehnică şi structura nu am prea multe de spus. Tehnica mi s-a părut una analitică – aşa cum am spus deja, descrieri lungi şi foarte amănunţite, afinitate sportiă pentru detalii, etc- în timp ce structura a fost şi ea puţin încurcată în sensul în care ea începe să ne povestească în momentul în care ea deja lucrează pentru Miranda şi ne spune puţin despre şefa ei şi despre ce face după care trece la începutul teoretic al romanului, acela în care ea îşi caută de lucru şi merge la interviu şi aşa mai departe. Un roman foarte confuz, aş putea spune.

La început când am văzut aşa mastodont de carte am fost puţin intimidat de dimnesiune, ce-i drept, dar chiar am pornit cu tot avântul şi cu toată curiozitatea. Primele pagini au zburat efectiv şi am şi râs foarte mult, dar pe măsură ce înaintam în lectură deja simţeam că mă pierd. Este posibil să se fi întâmplat asta şi pentru că am luat o pauză de vreo două zile de la ea iar atunci când am revenit deja eram deconectat de la poveste. Chiar nu ştiu ce s-a întâmplat. Ea nu a fost o carte rea, dar mie unul mi s-a părut o carte grea… grea şi atât.

Nu cred că mai am şi altceva să vă spun. Dacă vreţi să o citit eu o recomand tuturor celor care ştiu că le place moda, amatorilor de cărţi amuzante cu acţiune încurcată şi multă alergătură- uneori derutantă, dar şi celor care cred că ei au o viaţă grea la servici.

Cât de curând o să revin și cu niște citate ca să vă faceți o idee poate totuși vă place. Eu cred că pe undeva este și vina mea. Ar fi putut să-mi placă dacă o citeam cum trebuie.

Până ne recitim, spor la citit.

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Diavolul se îmbracă de la Prada – Recenzie&8221;

    • Asa ar trebui… nu-i asa? :)) Oricat as vrea nu pot fi serios. Defect profesional, presupun. Dar serios acum, daca nu asta e amprenta mea atunci nu stiu care e. Eu obisnuiesc sa stau printre oameni cu fobie de carti si lor trebuie sa le zic mai pe sleau ca sa inteleaga. Incerc sa ma adresez tuturor. :))

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s