Bonjour tristesse – Recenzie

bonjour-tristesse-de-francoise-sagan

Autor: Francoise Sagan

Citate: Bonjour tristesse

Anul apariției: 2015

Editura: Polirom

Nota: 5/5

Descriere

Bonjour tristesse urmăreşte peripeţiile unei adolescente care încearcă să înţeleagă şi să controleze lumea din jur. Cecile îşi petrece vacanţa de vară la ţărmul Mediteranei, împreună cu tatăl ei şi cu iubita acestuia, Elsa, o tînără frivolă, ahtiată după viaţa mondenă, cu care fiica se înţelege excelent. Dar lucrurile se complică atunci cînd în vizită soseşte Anne, veche prietenă a mamei răposate, o femeie stilată, cultă, responsabilă, de care tatăl ei se îndrăgosteşte nebuneşte şi cu care decide să se căsătorească. Deşi o admiră pe Anne, fata de numai 17 ani îşi vede ameninţată viaţa uşuratică, palpitantă şi voluptuoasă, aşa că ţese împreună cu iubitul ei, Cyril, o intrigă amoroasă prin care Anne să decadă în ochii tatălui şi Elsa să revină în viaţa acestuia. Cartea a fost ecranizată de trei ori, versiunea cea mai cunoscută fiind cea din 1958, în regia lui Otto Preminger, cu Deborah Kerr, David Niven şi Jean Seberg în rolurile principale.

O lectură greu de egalat. Bonjour tristesse nu seamănă cu nimic din ceea ce am mai citit eu până acum, asta mă face să mă gândesc că uneori dacă eşti născut să scrii nimic nu te poate opri. O carte care poate schimba generaţii şi care poate schimba o persoană transformând-o în cu totul altceva. Cartea asta poate umbla la fire şi îţi poate zdruncina crezul şi modul în care percepi realitatea… realitatea sentimentelor.

Pentru o carte de debut apărută atunci când autoarea avea 19 ani mi se pare ceva ireal de perfect. O carte fără o tehnică anume, o carte scrisă din suflet pentru suflet şi recompensată cu premiul criticii şi ecranizată de mai multe ori. E ciudat cum cuvintele puţine pot cuprinde idei multe. În doar 150 de pagini autoarea a reuşit să îngrămădească mai multe filosofii de viaţă decât alţi autorii în toate cărţile lor.

Mă gândesc la Francoise Sagan că la un Eminescu modern al literaturii franceze. Exprimare simplistă dar plină de subînţeles, comparaţii noi şi de actualitate, descrieri realiste, foarte plastice şi nu în ultimul rând o poveste cutremurătoare. Ai crede că nu se întâmplă mare lucru în carte, dar se întâmplă suficient încât să zguduie destinele multor cititori care au destul simț încât să vadă şi să înţeleagă.

În universul static descris la începutul cărţii, un univers în care tristeţea este relativă şi niciodată înțeleasă pe deplin, o avem în centru pe Cecile. O tânăra ahtiată după viaţa mondenă, orfană de mamă şi cu un tată aflat în tranzit prin criza bărbatului de 40 de ani, Cecile se deosebeşte şi se remarcă prin lipsa ei totală de profunzime. Îi place viaţa simplă şi lucrurile mărunte îi aduc fericirea, preferă compania prietenilor tatălui ei în detrimentul tinerilor spirituali care încearcă să-şi găsească un sens sau să-şi definească existenţa. E atâta de simplă, de ignorantă şi de ancorată în propria ei nepăsare încât nu poate simţi altceva decât fericire şi, uneori, câte o mâhnire, nimic mai mult. Adoră să se amuze pe baza noii iubite a tatălui ei, Elsa, şi a lucrurilor ce i se par exagerat de teatrale la oamenii din jurul ei.

„Îi evitam pe studenţii de la Universitate, agresivi, preocupaţi de ei înşişi, mai ales de tinereţea lor, în care-şi găseau un subiect dramatic sau un pretext de plictiseală. Nu-mi plăcea tinereţea. Îi preferam oricând pe prietenii tatălui meu, bărbaţi de patruzeci de ani care-mi vorbeau curtenitor şi duios, dând dovadă de o blândeţe de tată şi amant.”

Acestea au fost lucrurile pe care le-am consemnat în memorie la o prima apariţie, abia mai apoi am mai descoperit şi alte lături ale ei. Ca o tânăra a cărui singur scop este să se amuze pe seama bufonariilor celorlalţi mica Cecile este o observatoare perspicace şi o maestră în decodarea personalităţilor. Am fost plăcut surprins să găsesc o foarte bună analiză a celorlalţi, din punctul ăsta de vedere romanul poate trece uşor drept un roman psihologic sub acoperire.

Schimbările apar atunci când o veche prietenă de familie, eleganta şi rafinata Anne, vine în vizită la casa de vacanţă situată pe malul marii unde cei trei, Cecile, Raynond (tatăl ei) şi Elsa, îşi petrec vacanţa de vară.

La început Cecile este încântată. Anne reprezintă pentru ea un model şi o admiră din tot sufletul. Mereu a existat ceva în Cecile care a făcut-o să fie fascinată de Anne. Anne nu e vulgară, nu e falsă, ea spune lucrurilor pe nume şi o face cu eleganță, este în primul rând un ideal feminin din punct de vedere intelectual şi moral, împlinită din mai multe puncte de vedere. Cecile pur şi simplu tânjeşte după o viaţă ca a ei chiar dacă asta ar însemna să se distanţeze de plăcerile ei frivole, în fond nici nu se gândeşte prea mult la aspectul ăsta, admiraţia ei pentru Anne e suficientă. Ideea de a nu fi nevoită să faci un compromis cu viaţa ta o exaltează pentru că Anne şi-a păstrat integritatea şi a ales să fie singură şi demnă decât cu cineva sub nivelul ei.

Din câte se pare însă Cecile nu este singura fascinată de prezenţa ei. Raymond ajunge să fie la fel de prins în capcana, rece şi dură în exterior dar moale şi sentimentală în interior, cu care decide că vrea să se căsătorească. Vestea vine ca o palmă peste obrazul indiferent şi nepăsător al fetei. Nu o privise niciodată pe Anne în această ipostază, desigur că la început ideea o încântase, dar mai apoi a început să se gândească.

„Nu mă gândisem vreodată la Anne ca la o femeie, o vedeam mai degrabă ca pe-o entitate: simţisem în ea siguranţa, eleganţa, inteligenţa, dar niciodată senzualitatea, slăbiciunea…”

Cecile începe să simtă teama de schimbare. Anne vine în viaţa ei brusc şi o asaltează cu reguli mult prea stricte pentru viaţa ei libertină de până atunci. Femeia ajunge să fie privită că o intrusă care încearcă să-i fure tatăl şi să-l întoarcă în potriva protagonistei care se simte dezarmată. Cu femeile frivole şi lipsite de substanţă cu care tatăl ei se întâlnea putea concura cu uşurinţă dar cu Anne lupta părea mereu pierdută.

„Eu, atât de natural făcută pentru fericire, amabilitate, nepăsare, intram din pricina ei într-o lume de reproşuri, de conştiinţă vinovată, în care eu, deloc pricepută la introspecţie, mă pierdeam pe mine însămi.”

Au existat pasaje care m-au marcat profund. Pasaje în care Cecile se gândeşte la lucruri… tot felul de lucruri, la viaţă, la libertinaj, şi ajunge la un punct în care am observat disperare. M-a emoţionat. Personal am avut la un moment dat chiar o lista în care mi-am notat lucruri random şi aparent fără un sens anume încercând să determin momentul în care intervine tristeţea. Din câte se pare ea vine abia la finalul cărţii dar personal cred că tristeţea apare atunci când apar şi gândurile, atunci când obligată să înveţe pentru examene Cecile se cufundă pentru o scurtă perioada în filosofie. Să te gândeşti la lucruri aduce adevărata nefericire, dacă pur şi simplu le laşi aşa şi treci nepăsător totul va fi…

Următoarea etapă este reprezentată de regretul pentru ceea ce a fost. Tristeţea că lucrurile se vor schimba şi nu vor mai fi niciodată la fel. Începe să o demonizeze pe Anne care până atunci părea un înger. O acuză că preia controlul chiar şi asupra sentimentelor lor şi că îi lasă să simtă doar ceea ce vrea ea ca ei să simtă. Acuzaţii absurde dar de efect. Treaba este că noi nu vom şti niciodată dacă Anne chiar juca pe două fronturi şi dacă ea chiar încerca intenţionat să preia controlul şi să le schimbe viaţa, mă gândesc că se poate ca teama lui Cecile pentru schimbare să fi provocat totul şi că totul se petrece în mintea ei.

La un moment dat mi-am notat pe marginea cărţii ceva de genul „Câtă nefericire aduce cugetarea şi ce fericiţi sunt oamenii când se complac în nepăsare. În fond, numai cugetarea la viaţă, la lume şi la tot aduce adevărata nefericire”. Eu îmi notasem asta pe pagina 83 dar este şi un rezultat al câtorva paginii din faţă dacă sunteţi interesaţi să citiţi pasajele alea.

Cecile încearcă să ia atitudine şi ajutată de Elsa şi de iubitul ei de o vară, Cyril, creează un plan pentru a-i despărţii. Atât cei doi complici cât şi ea însăşi este uimită de perspicaitatea şi agerimea minţii ei în executarea planurilor şi se simte măgulită că poate gândi asemenea lucruri, totuşi uneori trebuie să ne gândim dacă ceea ce facem este cu adevărat ceea ce ne dorim.

De aici o să mă opresc din povestit, deja v-am spus prea multe şi nu vreau să vă dau prea multe detalii care v-ar putea face să credeţi că nu este necesar să citiţi cartea. Nimic din ceea ce v-am spus eu nu este nici măcar pe jumătate suficient în procesul de schimbare. Nu ştiu totuşi ce să cred despre schimbare pentru că am văzut că teamă de schimbare i-a adus nefericirea dar totuşi o schimbare în noi înşine mi se pare potrivită mai ales când simţi că ceva s-a mutat sau a explodat în interiorul tău spiritual.

Finalul a fost ca o explozie de simţăminte pentru mine. M-a marcat, schimbat, traumatizat în modul în care doar cărţile bune o pot face. O carte care şi-a pus amprenta pe sufletul meu şi care va rămâne în mine toată viaţa.

Francoise Sagan schimbă destine iar dacă vă simţiţi incompleti încercaţi cartea, poate asta e bucăţica din voi care lipsea.

Până ne recitim, spor la citit. 🙂

Anunțuri

15 gânduri despre &8222;Bonjour tristesse – Recenzie&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s